Mama care a avut curajul să adopte doi copii altfel: unul bolnav, altul rom -

Mama care a avut curajul să adopte doi copii altfel: unul bolnav, altul rom

Pe Emi l-a născut o minoră din Bacău, acum 12 ani, iar când băiatul a împlinit 2 ani, mama l-a lăsat în grija statului. A trăit la o asistentă maternală, în condiții grele, până la 3 ani când Anemari- Helen, noua lui mămică, l-a întâlnit și l-a adus acasă. Primii doi ani au însemnat drumuri nenumărate la medici, pentru că băiețelul era bolnav, lucru pe care nimeni nu îl știuse până atunci. Rebeka, abandonată la naștere în spital, a crescut la o asistentă maternală din Oradea până la 5 ani și jumătate. Numele ei era pe lista copiilor greu adoptabili. Era mare deja și de etnie romă, iar familiile care vor să adopte nu asta își doresc. Anemari și-a dat seama că e copilul ei imediat ce a văzut-o, iar din 2016 este, oficial, fetița ei.

Emi și Rebeka sunt acum frați, se iubesc enorm, sunt cercetași, fac înot, Emi merge la cursuri de programare, Rebeka face dansuri și jocuri logice. Au doi părinți iubitori pentru care ei sunt centrul universului și învață să se adapteze unei lumi care, uneori, îi tratează cu răutate: pe el, pentru că are ADHD, pe ea pentru că e de etnie romă. Într-un interviu acordat Totul Despre Mame, Anemari- Helen Necșulescu vorbește despre provocările vieții alături de doi copii adoptați, despre dificultățile lor de adaptare, despre cum apar instinctele materne și paterne în adopție și ce înseamnă dragostea dintre doi frați înfiați.

Totul Despre Mame: Aveți un băiat și o fetiță, ambii adoptați. Care este povestea lor? Cum au ajuns în familie?
Fiecare a ajuns în momente diferite. Emi s-a născut în 2006, la un an după ce eu și soțul meu ne-am căsătorit. Noi l-am adus acasă în 2009, la un an după ce am demarat procedura de adopție. Pe atunci, certificatul de părinte adoptator era valabil un singur an. La Tribunalul București am primit sentința definitivă de adopție în ultima zi de valabilitate a certificatului de părinte adoptator. Emoții!

De la momentul în care noi am aflat că suntem un cuplu infertil și am decis că adopția este soluția pentru ca noi să devenim părinți pentru prima dată, am lăsat să treacă doi ani. În acești ani am vorbit des despre adopție, am citit legislația, am revizuit pașii pe care-i avem de parcurs, dar mai ales ne-am alocat timp pentru introspecție. Eu îmi doream ca noi să fim pregătiți, să fie o decizie matură, să ne ajustăm așteptările. Și în fapt am pornit la drum cu o singură dorință: să adoptăm o fetiță. Și a fost băiat! Emi este primul copil care ne-a fost prezentat! Noi am decis pe loc, după ce l-am întâlnit, că vom merge mai departe cu procedura și el va fi fiul nostru. Nu am schimbat nimic la el, nici măcar numele (legal poți face asta). Am păstrat și apelativul. Pe el în cheamă Emanuel dar era strigat Emi. Și așa îl strigă toată lumea. Vedeți, noi am decis că vom adopta un copil care va fi o ființă cu propria istorie, cu propria identitate. Nu am înlocuit un copil nenăscut, nu ne-am autoiluzionat. Am fost deschiși și pregătiți.

Emi a fost născut de o minoră și abandonat imediat după ce a împlinit vârsta de doi ani. Noi l-am găsit, în condiții foarte grele, la o asistentă maternală. Pe Emi l-am adus de la Bacău.

Rebeka a intrat în viața noastră pentru că ne doream o fetiță, dar mai ales pentru că am știut mereu că nu vrem să-l lăsăm pe Emi singur pe lume. Și nici Emi nu vroia să crească singur. Ne-a cerut mereu un frate sau o soră. Și în momentele în care nouă ne era lehamite de sistem, de procedură, Emi era cel care ne trezea la realitate și punea presiune pe noi. Rebeka avea 5 ani și jumătate când am întâlnit-o noi. Am găsit-o pe lista copiilor greu adoptabili și am decis că e a noastră. Pentru ea am plecat la Oradea. Ea creștea, de la 4 luni, la o asistentă maternală într-un sat de lângă Oradea.

Deși a fost abandonată la naștere, în spital, statul i-a deschis dosarul pentru a o declara adoptabilă de abia la vârsta de 4 ani. Practic, 4 ani a fost îngropată de sistem. Noi am decis pe loc, după prima întâlnire, că vom merge mai departe cu procedura. Asistentul social a fost foarte mirat, ne-a rugat să ne alocăm timp pentru gândire, să ne retragem în intimitate și să discutăm. Am râs și am întrebat-o dacă i se pare că noi am venit de la București la Oradea pentru că mai avem nevoie de timp de gândire. Cred că n-a mai întâlnit oameni așa de hotărâți ca noi.

Pe Rebeka am adus-o acasă în decembrie 2016. Și de atunci suntem părinții a doi copii. Îi creștem cu conștiința identității lor, despre care vorbim de câte ori apare ocazia. Îi creștem cu recunoștință pentru femeile care le-au dat viață. Dar mai ales, îi creștem în spiritul frăției. Iar relația dintre ei este dovada că educația este soluția! Un moldovean și o ardeleancă se iubesc frățește și se au unul pe celălalt pentru că li s-a dat șansa să se cunoască. Nu există satisfacție mai mare decât asta! Dincolo de ADN, de genetică…frăția există! Așa cum există instincte materne și paterne și în adopție! Nu există tată mai iubitor și mai devotat decât soțul meu! Sunt recunoscătoare pentru că l-am întâlnit și pentru că este tatăl copiilor noștri.